Un proiectant de poduri a scris o carte despre ce îi ține pe oameni laolaltă. „Pontifex. Despre arta de a uni lumi”, volumul inginerului Laurențiu Pavelescu, a apărut în 2026 la Editura Academiei Române, cu o prefață semnată de academicianul Ioan-Aurel Pop, președinte al Academiei Române între 2018 și 2026, și cu un text al academicianului Lucian-Liviu Albu pe coperta a patra. Cartea pornește de la podul de oțel și beton și ajunge la întrebarea pe care autorul o socotește cea mai grea a generației noastre: cum trecem distanța dintre România care este și România care ar putea deveni.
Un inginer care a făcut poduri, înainte să scrie despre ele
Laurențiu Pavelescu este inginer doctor, născut la Focșani. A absolvit Universitatea Politehnica Timișoara, Facultatea de Construcții și Arhitectură, specializarea Căi ferate, drumuri și poduri, și și-a susținut doctoratul în inginerie civilă la Universitatea Tehnică de Construcții București. De profesie, este proiectant de poduri.
În prefață, academicianul Ioan-Aurel Pop observă că viața autorului însăși „a fost un pod”, unul întreit: unul dobândit prin naștere, la Focșani, „adică în Moldova și Țara Românească deopotrivă”, altul prin studii, în Banat și la București, iar al treilea prin meserie, construcția de poduri.
Din această experiență concretă vine perspectiva proprie a cărții. Pavelescu povestește că a înțeles, privind cum se ridica din pământ primul pod pe care l-a proiectat, că „un pod nu este niciodată doar inginerie”. Calculul și desenul vin după o decizie omenească, iar podul trăiește doar cât timp cineva îl întreține. De la această lecție de șantier, eseul trece la oameni, la instituții și la țară.
Trei întrebări din care s-a născut cartea
Autorul spune că, înainte de a fi carte, „Pontifex” a fost „o neliniște”, adunată din câteva întrebări care nu l-au lăsat în pace.
Milcovul de la Focșani. Râul pe care îl trecea în copilărie cu picioarele goale a fost, aproape patru veacuri, hotar între Moldova și Țara Românească, până în ianuarie 1859, când granița „s-a stins fără zgomot”. Concluzia autorului: „O frontieră, dacă ai răbdare s-o privești, este deja un pod început.”
Podurile care nu se mai fac. Pavelescu scrie că l-au apăsat mai mult podurile care nu se fac deloc decât cele care îmbătrânesc, acolo unde „anunțul ține loc de execuție” și răspunderea se pierde în hârtii. Reperul lui este Anghel Saligny, care, potrivit tradiției profesiei, a stat sub podul de la Cernavodă, pe o șalupă, în timp ce peste pod trecea, la inaugurarea din septembrie 1895, un convoi de cincisprezece locomotive grele. Gestul acesta îl numește în carte „putere liniștită”: un om care stă, fără ceremonie, sub propria lui responsabilitate.
Coada de la Prut. La fiecare trecere, autorul așteaptă una sau două ore în coloană. Podul fizic își face datoria; ce îl ține pe loc este „celălalt pod, cel pe care nu-l toarnă niciun inginer”. De aici una dintre ideile centrale ale volumului: „obstacolul cel mai greu nu e niciodată râul, ci ceea ce așază oamenii deasupra lui”.
„Podul este un lanț de hotărâri omenești”
Paragraful din prolog din care, spune autorul, „a crescut tot restul” rezumă felul în care inginerul gândește lumea:
„Este o hotărâre. Hotărârea că două maluri pot și trebuie să își vorbească. Hotărârea că o distanță nu este destin. […] Podul este un lanț de hotărâri omenești prelungite în timp, susținute generație după generație. Atunci când lanțul se rupe, podul nu cade. Mai grav: nu se mai naște.”
Titlul are un dublu înțeles. În latină, pontifex este „cel care face poduri”; primul pod al Romei, Pons Sublicius, era îngrijit de un colegiu de preoți, iar numele șefului lor a ajuns să desemneze cea mai înaltă funcție sacră a cetății. Pe una dintre primele pagini, autorul a așezat o formulă în spiritul tradiției romane: „Pontem qui fecit, fecit civitatem”, cel care a făcut un pod a făcut o cetate.
Pe lângă „puterea liniștită”, cartea se sprijină pe alte două idei. Prima vine direct din mecanica structurilor, „echilibrul construiește”: un pod rezistă prin felul în care își conduce și își echilibrează forțele, iar o țară durează la fel. A doua este distanța dintre România de azi și cea posibilă, un obstacol „mai greu de trecut decât Dunărea sau Carpații”, pentru că „nu apare pe nicio hartă și trece prin noi”.
Șapte cărți și zece principii
Volumul e construit ca un drum, în șapte părți. Gestul pornește de la primul om care a pus cu intenție un trunchi peste o apă. Știința urmărește cum intuiția a devenit calcul și școală, până la Saligny. Istoria arată podul ca instrument de imperiu, graniță și țintă de război și se oprește la Focșani, „țara făcută din poduri”. Economia socotește cât valorează o legătură, cât costă lipsa ei și de ce mentenanța este „cea mai scumpă uitare”. Diagnosticul privește România de azi, cu Dunărea, Carpații și „harta nelegăturilor ei”. Lumea o pune lângă țările care au învățat înaintea noastră, iar Alegerea se încheie cu zece principii, printre care „un pod este o decizie, nu o construcție”, „mai multe lucruri ne leagă decât ne despart” și „nu ne aparținem nouă înșine.
Aparținem unei serii: părinți, bunici, copii, nepoți”.
Meditațiile finale se întorc de la inginer la om. Dintre toate punțile, autorul se oprește la școală, „primul și cel mai important pod pe care o societate îl ridică pentru cei ce vin după ea”: când acest pod slăbește, scrie el, „slăbește structura de rezistență a întregii societăți”.
Istoricul și economistul: ce aduc cele două semnături ale Academiei
Prefața academicianului Ioan-Aurel Pop citește cartea cu ochii istoricului. Pop amintește că Ion C. Brătianu nu l-ar fi lăsat pe fiul său, Ionel, să intre în politică până nu a construit un pod, sub supravegherea lui Anghel Saligny, și vede în Laurențiu Pavelescu aceeași „vocație a podurilor spirituale, adică a dialogului dintre oameni, destinat ridicării de edificii sociale, politice, naționale și general-umane”. Numește volumul „o pledoarie pentru poduri peste timpuri și spații, peste și prin comunități umane” și adaugă: „Ce frumos ar fi să construim mereu poduri, adică punți de comunicare, de înțelegere, de bunăvoință.”
„Cartea aceasta reconstruiește România prin dialog cu lumea, ceea ce este temerar, realist și frumos în același timp.”
Acad. Ioan-Aurel Pop, președinte al Academiei Române (2018–2026), în prefața volumului
Istoricul așază apoi cartea în destinul țării: România „avea vocația podului de legătură dintre Occident și Orient”, dar nu și-a putut împlini această menire, „din vina proprie, dar și din vina altora”. Pavelescu, scrie Pop, reconstruiește pentru publicul larg această vocație și oferă „soluții corecte, ingenioase, optimiste, bazate pe promovarea meritului”. Concluzia prefeței: „Cartea aceasta reconstruiește România prin dialog cu lumea, ceea ce este temerar, realist și frumos în același timp. De aceea, o recomand cititorilor cu cea mai mare căldură.”
„Țările nu sunt despărțite de geografie, ci de calitatea podurilor pe care aleg să le construiască: fizice, instituționale, omenești.”
Acad. Lucian-Liviu Albu, pe coperta a patra a volumului
Textul academicianului Lucian-Liviu Albu, de pe coperta a patra, pune în față ipoteza de lucru a cărții: „Țările nu sunt despărțite de geografie, ci de calitatea podurilor pe care aleg să le construiască: fizice, instituționale, omenești.” Economistul numește volumul „o pledoarie pentru legături. Nu doar pentru cele de oțel și beton, ci pentru toate punțile care țin o țară laolaltă: între generații, între regiuni, între ceea ce am fost și ceea ce am putea deveni”.
Alături de rigoarea inginerului, Albu vede în carte „neliniștea cetățeanului” și o încheie ca pe „o scrisoare către generația care vine și o întrebare pentru fiecare dintre noi: cu ce lăsăm această țară mai bună decât am găsit-o?”.
Coperta a patra, cu textul academicianului Lucian-Liviu Albu
Cele două texte se completează: istoricul vede podurile peste timpuri și spații, economistul vede ce datorăm celor care vin.
O carte scrisă pentru cei care vin
Laurențiu Pavelescu spune că a scris volumul „în orele furate dimineții” și l-a închinat copiilor săi, „ca să nu trăiască, vreodată, într-o țară a malurilor netrecute”. Cartea se încheie cu întrebarea pe care autorul se așteaptă să i-o pună cândva copiii: „Ce ai făcut tu, atunci când era timpul tău?”. Răspunsul pe care și-l dorește este unul de constructor, „cu lucruri așezate pe pământ, mai curând decât cu vorbe”.
Laurențiu Pavelescu, „Pontifex. Despre arta de a uni lumi”, Editura Academiei Române, București, 2026. Prefață: acad. Ioan-Aurel Pop. Coperta a IV-a: acad. Lucian-Liviu Albu. ISBN 978-973-27-4196-2. Volumul poate fi comandat de pe Magazinul de carte.